Aveam treisprezece ani când a murit Tata. La nici patruzeci şi şase de ani a fost răpus de un atac de cord. La înmormântare au participat mii de persoane, elevi din Bistriţa, părinţi, profesori, prieteni, cunoscuţi, săteni din împrejurimi precum şi artişti, jurnalişti, pedagogi din toată România. N-au venit numai pentru a-şi lua rămas bun de la Tata. Era o manifestaţie împotriva dictaturii.

             „Să ne fie cu iertare, măcar în numele morţilor noştri asemenea lui Horváth Pál, că ne-am născut aşa cum suntem, că am rămas fideli faţă de noi înşine!” – spuse în necrologul său, în numele maghiarimii din Ardeal, poetul Lászlóffy Csaba.

            „Vino, caută-mă, purtând pe piele doar o cămaşă albă şi cu conştiinţa la fel de imaculată, vino să ne îmbărbătăm unul pe altul, în speranţa că totul va fi spre bine în ceea ce ne-a înfrățit odată?!” – cu aceste cuvinte îşi luă rămas-bun de la Tata.

            Scriam 1978. Credeam că mai rău nu se poate, dar ne-am înşelat. Dictatura abia începuse să se dezlănţuie.

(Partea I.-Turnători și „turnați”)

*

În numărul din 13 august al ziarului Romániai Magyar Szó, apăruse un articol cu titlul „Cele două feţe ale medaliei”, în care Tata fusese făcut colaborator al Securităţii. Îl scrisese Müller Árpád, un bistriţean, protestând împotriva faptului că foştii lui elevi, care înfiinţaseră cercul „Prietenii lui Horváth Pál”, continuă să onoreze memoria unui astfel de om.

(Partea I.-Turnători și „turnați”)

*

La 24 august 2012 am primit un email de la CNSAS prin care sunt anunţat că s-a mai găsit câte ceva, când mă duc să văd?

La 11 septembrie eram din nou la Bucureşti. Alături de mine, acelaşi cercetător care, de data asta, mi-a pus în faţă şase dosare voluminoase. (…) Primul document pe care l-am văzut purta data de 21 martie 1959, iar ultimul era din 25 martie 1982. Am parcurs mai mult de o mie de pagini, în şase ore. (…) M-a luat cu ameţeală. Aveam înaintea mea istoria de două decenii a maghiarimii din Bistriţa.

(Partea I.-Turnători și „turnați”

*

            În legătură cu interceptarea convorbirilor telefonice am avut şi o experienţă personală. S-a întâmplat când am rămas numai eu cu Mama care avea o teamă de-a dreptul paranoică că suntem mereu ascultaţi.

– Iar am auzit declicul ăla– s-a uitat la mine Mama; vocea ei avea inflexiuni tragice, iar mâna-i tremurândă acoperea receptorul.

– Alo, cine-i acolo? – i-am smuls furios receptorul din mână. Am vorbit româneşte, jucând teatru ca s-o liniştesc pe Mama.

– „Prea multe vrei să ştii, băiete!” – s-a auzit o voce de bărbat, apoi s-a întrerupt. Am auzit şi eu declicul.

(Partea I.-Turnători și „turnați”, Adevărul meu)

*

Continui să răsfoiesc, între timp nenea Zoli povesteşte cu mare vervă întâmplări care mai de care mai hilare. Despre aparatul de ascultare pe care, în 1971, doi elevi, Jakab Misi şi Lehőcz Árpika l-au găsit sub catedră. L-au demontat şi au vrut să-l arunce în veceu. Colegul Lehőcz i-a văzut şi le-a confiscat aparatul care apoi i-a fost predat lui Horváth Pál, iar acesta s-a dus la primul secretar să se plângă. Asta a fost o mare belea pentru securişti!

Caut pe CD pasajul corespunzător, i-l arăt lui nenea Zoli:

            „Ulterior, elevilor li s-a explicat că ar fi fost vorba de un seismograf, folosit de A. L. A., dar atît cadrele didactice cît şi elevii maghiari s-au îndoit de acest lucru, afirmînd că „nu avea ce căuta sub catedră la ei în şcoală un asemenea aparat”. – Ba mai mult au început să se întrebe, care ar putea fi cei urmăriţi.”

            „S-au oprit la prof. SILAGY de istorie şi socialism ştiinţific şi la profesorul HORVATH.”

– S-au prins oamenii – intervine nea Zoli.

            „După părerea sursei, dacă lucrurile stau astfel, s-a făcut o mare greşeală, creându-se impresia că nu o persoană anumită ar fi vizată de organele de securitate ci în general intelectualii şi elevii maghiari.”

(1971.3.23 ni mircea – microfon clasă.pdf)

(Partea II. Martori, Conversații)

*

            Tovarăşul locotenent-colonel Mînzat, şeful Securităţii din Bistriţa, adnotează personal o copie trimisă la Bucureşti, la Centru: „vă trimitem materialul comandat, cu specificaţia că originalul a fost trimis destinatarului”.

Câteva citate din scrisoare, să te ungă pe suflet, nu alta:

            „Copiii noştri fac cunoştinţă cu alfabetul, în limba maghiară, cântă în limba maghiară, devenind cetăţeni ai Republicii Socialiste România, ca posesori pe de-a-ntregul ai propriei noastre culturi naţionale.”

            „De peste cincisprezece ani, trupa de teatru de amatori ai Casei de cultură activează sub conducerea mea. Activitatea noastră este cunoscută şi în alte judeţe. Am făcut turnee în numeroase localităţi cu „Sindrofia domnilor”, „Învăţătoarea” şi alte piese ale unor autori maghiari autohtoni. În tot acest timp, munca noastră a fost însoţită de bunăvoinţă şi aprecieri, la toate nivelurile.”

(1978.5.30 scrisoare falsă HP ILLYES GYULA.pdf)

Ce scrisoare responsabilă şi lucidă despre soarta minorităţii maghiare!

Numai de n-ar fi fost scrisă de Securitate!(…) În această notă de analiză oficială, tovarăşul Ene prezintă într-un stil puţin diferit activitatea didactică şi culturală a Tatii:

            „S-au mai luat măsuri de intimidare a obiectivului şi determinarea sa de a renunţa la angrenarea elevilor la acţiuni cu caracter duşmănos statului nostru, printr-o scrisoare trimisă lui, din partea unui grup de părinţi ai elevilor de la secţia maghiară a liceului. Totodată, din partea aceluiaşi grup de părinţi, s-a adresat o scrisoare Inspectoratului de învăţământ prin care se cerea de a interveni pentru punerea la punct a profesorilor.”

            „Din partea unui grup de cadre didactice s-a trimis o scrisoare la Ministerul educaţiei şi învăţământului, urmarea fiind aceia că nu s-a aprobat derogarea solicitată şi a fost schimbat din funcţia de director adjunct”

            „În ceea ce priveşte activitatea sa în cadrul echipei de teatru, secţia maghiară, pe care o conduce în mod nemijlocit (…), din luna aprilie şi până la începutul lunii octombrie nu a funcţionat.”

(1978.10.24 analiza HP.pdf, vezi anexa 6)

Îmi imaginez o comedie gen „O scrisoare pierdută”, în care această scrisoare ajunge la Illyés Gyula…

(Partea III. În ring, Knock-out)