„Evaporarea” cetăţenilor români spre Europa de Vest, cu ajutorul Ungariei, între 1985-1989

Paul Horváth Dr. Sallai János[1]

În decembrie 2019, am sărbătorit treizeci de ani de la schimbarea de regim din România comunistă. Ruptura produsă atunci a fost deznodământul unui proces ireversibil, având în vedere că în restul Europei de Est, de luni, ba chiar de ani de zile, bătea deja un vânt al schimbării, pe care autorităţile române din vremea aceea n-au catadicsit să îl sesizeze, de cum să îl accepte.

Dacă autoritățile române au procedat astfel, vecinii României au procedat diferit. Documentul pe care îl supunem aici atenției, emis de Ministerul de Interne, având statutul cel mai înalt de secretizare, este unul relevant din această perspectivă. El a fost emis în legătură cu procedurile aplicabile cetățenilor români care tranzitau Ungaria în drumul lor spre occident. În baza acestor instrucțiuni, cu mai mult de patru ani înainte de căderea Cortinei de Fier, pe cetățenii români care treceau în Ungaria și se prezentau la un PCTF (Punct Control Trecere Frontieră) de la granița cu Austria, grănicerii maghiari, în secret, încălcând convenţiile dintre state, pur şi simplu îi lăsau să părăsească Ungaria.

După cum se ştie, în anii 80, relaţiile româno-maghiare s-au deteriorat încontinuu, în cele din urmă atingând minimul posibil, după cum afirma[2] în 1989 Horn Gyula, fostul ministru de externe al Ungariei. Cele două ţări s-au dezvoltat în direcţii total diferite, iar şefii lor s-au întâlnit foarte rar, exceptând întâlnirile de la conferinţele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Între timp în România, unde nivelul de trai scădea încontinuu, au intrat în vigoare o serie de restricţii, a început programul de sistematizare a satelor şi s-a întărit programul naţionalist român, în primul rând împotriva minorităţii maghiare.

În viaţa publică si politică din Ungaria au apărut tot mai multe proteste şi tot mai dese referiri la viaţa din ce în ce mai grea a maghiarilor din România, lucru pe care opinia publică şi politica din Ungaria n-a vrut să-l ignore.

Deteriorarea progresivă a relaţiilor româno-maghiare este semnalată printre altele de următoarele evoluții consemnate documentar și interpretate ca atare de autoritățile maghiare:

„Încălcând convenţiile respective, România desfăşoară în Ungaria o intensă activitate operativ-informativa. În vederea neutralizării acesteia, organele competente ale MI să alcătuiască un raport evaluativ despre activitatea românească ce contravine intereselor de securitate ale statului, incluzând reţeaua de relaţii ale ambasadei şi activitatea de colectare de informaţii din Ungaria”.[3]
„Sistematizarea satelor” care a afectat în principal satele cu populaţie de etnie maghiară.
Între 1986-1987 în oraşele din Ardeal, majoritatea numelor maghiare de străzi au fost schimbate cu nume româneşti.[4]
În România „în primul trimestru al anului 1985 la Cluj, Târgu Mureş şi Timişoara, posturile regionale de radio în limbile minorităţilor conlocuitoare şi-au încetat activitatea, redacţiile au fost desfiinţate, iar cei aproape 600 de angajaţi, demişi. Aceeaşi soartă a avut şi emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române. Începând cu 1986, exponatele muzeelor din Ardeal au fost duse la Bucureşti.”[5]
În România tirajul cărţilor în limba maghiară a scăzut tot mai mult.
Turiştii maghiari au fost supuşi unor controale tot mai severe la vamă. Acestea erau simţite încă din 1984 când, între aprilie şi 31 decembrie, 2790 de cetăţeni maghiari au fost întorşi înapoi de la graniţa română, deoarece deţineau diverse publicaţii, cărţi, etc., considerate a fi nepermise. Procentul s-a păstrat și în anul următor, când în primele cinci luni ale anului 1985, au fost opriți din călătorie 1500 cetățeni.[6]
În perioada amintită, numărul celor expatriaţi şi stabiliţi în Ungaria a crescut constant.[7]
„Însăşi conducerea PSMM a considerat că situaţia minorităţii maghiare de peste hotare este tot mai gravă, însă nu crede că prin intensificarea presiunii exercitate asupra Partidului român va obţine rezultate”.[8]

În acest context a apărut într-un singur exemplar această circulară „strict secretă de importanță deosebită” care, începând cu 15 iulie 1985, prevede aplicarea unor proceduri speciale faţă de „anumiţi” cetăţeni români. Acest document este semnificativ pentru schimbarea tacită de atitudine a autorităților maghiare. El este foarte probabil, cel mai vechi moment care anunță această schimbare. Una care îi viza la acel moment exclusiv pe cetățenii români, dar care, mai apoi, în 11 septembrie 1989, a fost aplicată și celorlalţi cetăţeni est-europeni. Timp de peste patru ani, mulți cetățeni români au plecat în vest pe această cale, ceea ce a fost o bună repetiție pentru plecarea zecilor de mii de cetăţeni ai RDG, care au trecut graniţa spre Austria, sub privirile impasibile ale grănicerilor maghiari în toamna anului 1989[9]. Modelul „românesc” a funcționat.

De fapt, în baza acestor îndrumări, cetăţenii români care au intrat pe teritoriul Ungariei în mod legal, cu paşaport valabil şi care aveau intenţia de a călători mai departe, trecând prin PCTF-urile de la Ferihegy Budapesta sau din sud-vestul ţării, după înregistrarea datelor personale, au fost lăsaţi să părăsească Ungaria, chiar dacă nu aveau viză de intrare în ţara respectivă. Despre toate acestea aveau cunoştinţă doar comandantul PCTF, locţiitorii lui şi şefii secțiilor de informații, iar ceilalţi controlori de paşapoarte ştiau doar atât cât era necesar pentru desfăşurarea activităţii lor. Bineînţeles tuturor li s-a impus discreţie totală şi păstrarea strictă a secretului. Era interzis să se aplice ştampila în paşaport, iar „ieşirea” trebuia să se facă discret, fără urme şi fără a atrage atenţia.

Datele personale ale cetăţeanului român erau înregistrate într-un registru separat, apoi trimise în secret şefului secțiilor de informații, care le aduna şi arhiva.

Toate acestea nu erau valabile pentru cetăţenii români care încercau să treacă ilegal graniţa. Aceştia trebuiau predaţi, în continuare, autorităţilor române.

Conform estimărilor maghiare, aproximativ 3500 de cetăţeni români au părăsit în acest mod Europa de Est, începând o viaţă nouă în vest. Deşi circulara se referă la „unii” cetăţeni români, ceea ce conform unor instrucţiuni verbale înseamnă maghiarii din Ardeal, în acelaşi mod au fost lăsaţi să plece şi saşi, dar şi români care nu ştiau o boabă ungureşte. Însă marea majoritate o constituiau maghiarii din Ardeal.

Documentul era atât de secret (contravenind în mod conştient unor convenţii valabile dintre state), încât au contat pe clasificarea lui pentru totdeauna, existenţa sa fiind camuflată până şi prin numărul de înregistrare. Se vede clar că înaintea numărului de înregistrare s-a mai adăugat ulterior un zero, pentru cazul în care menţinerea secretă a celorlalte circulare s-ar revoca vreodată, lipsa acesteia, unice, să nu fie sesizată.

Desigur că, după un timp, autorităţile române au observat că ceva nu-i în regulă, iar în curând şi agenţi ai Securităţii au plecat din România în acest mod, ba mai mult, s-au şi întors acasă ca să raporteze. La nivel diplomatic şi politic, aceste evoluții nu au avut repercursiuni serioase, chiar dacă România şi-a întărit regimul de pază al graniţelor sale cu Ungaria, iar relaţiile dintre cele două ţări, oricum proaste deja, au continuat să se degradeze.

Câteva exemple semnificative în acest sens:

Întărirea propagandei române antimaghiare.
Accelerarea acţiunilor de sistematizare a satelor.
Specificul acestei perioade a fost apariţia în masă a celor care forţau graniţa româno-ungară, exclusiv dinspre România spre Ungaria. De la an la an, numărul românilor şi maghiarilor care au trecut graniţa ilegal a crescut în salturi. În timp ce în 1987 nu ajunsese la o mie, în 1988 erau 7182, pe când în 1989, deja 19.006 de persoane au trecut ilegal graniţa româno-ungară.[10]
Conflictele s-au extins şi la nivel militar, fapt menţionat şi de ministrul de atunci al Apărării Naţionale al guvernului Németh. „Împreună cu colaboratorii mei, am ajuns la concluzia că, clanul Ceauşescu – în vederea menţinerii sale la putere – s-ar putea să se aventureze, luând iniţiative hazardate, şi nu-i exclus să întreprindă o acţiune brutală, provocativă împotriva Ungariei.”[11]
„la graniţa maghiaro-română, turiştii sunt dezbrăcaţi la propriu, se confiscă până şi ziarul Népszabadság. Aşa ceva nu există la graniţa niciunei ţări vecine.”[12]
A fost întărită paza graniţei pe partea română.

Cum avea loc o asemenea trecere a graniţei? Şi coautorul acestor rânduri, Paul Horváth, a ajuns astfel, în 1985, din România în Austria. Iată povestea, pe scurt:

La 1 august 1985 am intrat cu Trabantul meu din România în Ungaria. Eram cu mama mea, rămasă văduvă de tânără. Niciunul din noi nu mai aveam stare în România, după tata, am intrat şi noi în vizorul Securităţii.

Acasă am auzit că, aproximativ cu două săptămâni în urmă, două cupluri, cunoştinţe de-ale noastre, au reuşit să treacă din Ungaria în Austria, însă nimeni nu ştia cum. Am pornit-o la drum cu intenţia fermă că, dacă există vreo modalitate, nu ne mai întoarcem.

Timp de două săptămâni, la Budapesta şi in provincie, am căutat diverse oportunităţi, m-am interesat, am apelat la cunoştinţe din străinătate, însă n-am primit nicio informaţie concretă despre cum am putea „să fugim”. Viza simplă din paşapoartele noastre ne permitea accesul doar în Ungaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană şi Polonia.

În lipsa oricăror informaţii prealabile, în seara zilei de 15 august 1985, după ce am trecut de Mosonmagyaróvár, am luat-o pur instinctiv spre stânga, spre Austria. Cu vreo cinci-şase sute de metri înainte de PCTF de la Hegyeshalom, grănicerul de la controlul preliminar, văzând numărul de înmatriculare românesc, mi-a făcut semn să trag pe dreapta şi m-a întrebat: ce căutăm noi acolo? „Ne-am rătăcit, am vrut să mergem la Bratislava, şi am ajuns aici din greşeală.” „Trebuie să întoarceţi spre Rajka, uite, incolo.”

„Dar dacă tot suntem aici, n-am putea să vizităm Viena, by night?” „Aha, deci vreţi să treceţi în Austria?” „Da, dacă tot suntem aici, am vizita Viena, apoi ne-am întoarce la Bratislava şi ne-am continua drumul spre RDG.”

În ghereta de pază tocmai a sunat telefonul. „Tovarăşe locotenent, raportez, nimic deosebit. Ba da, sunt aici doi români, s-au rătăcit, voiau să meargă la Bratislava, iar acum întreabă dacă ar putea trece în Austria… Da, da, familie, mai bine zis mamă şi fiu… Da, vorbesc ungureşte… Da, o să le spun…”

După aceea s-a întors către mine: e-n regulă, să mergem mai departe la PCTF. „Pe cine să căutăm acolo?”, „Sunteţi aşteptaţi.”

Am fost direcționați pe banda diplomatică, pe loc au apărut doi controlori, unul a plecat cu actele noastre, celălalt s-a postat lângă noi: „Încotro, încotro?” „Păi, să vedeţi, am fi vrut să mergem la Bratislava, însă ne-am rătăcit, la care ne-am gândit, dacă tot suntem aici, că am vrea să vedem Viena, după care o să ne întoarcem la Bratislava…” „Tinere, mie să-mi spui care va fi punctul final al călătoriei?” „Bratislava, după care RDG, după care ne-am gândit să ne întoarcem acasă prin Polonia…” „Tinere, uită-te în ochii mei: destinația finală a călătoriei?”

Nici n-am îndrăznit să deschid gura.

„Întâmplător nu va fi Germania? Nu RFG?” „Uitaţi, domnule, ştiţi foarte bine că dacă ne lăsați să ieșim acum, bineînţeles că acolo mergem, în Germania de Vest.” „Bine, aşa mai zic şi eu, câteva minute şi puteţi pleca”.

Cred că nu mai e cazul să pomenesc de emoţiile şi starea noastră sufletească…

Între timp se uita la Trabantul meu proaspăt pus la punct, căruia i-am adus şi tot felul de îmbunătăţiri: „Butonul ăsta pentru ce-i? Dar clapa aia?” Avea și el un Trabant.

„Domnule, chiar putem pleca dincolo?” „Da, liniştiţi-vă, azi am mai lăsat să treacă şi o altă familie maghiară din Ardeal. Totul o să fie-n regulă.” „Domnule, daţi-mi numele şi adresa dvs., o să vă trimit Trabantul drept cadou.”

Răspunsul lui m-a şocat: „Nu, tinere, uită faţa mea, uită că m-ai văzut, uită până şi că ai trecut pe aici, oricum în paşaport n-o să fie nicio urmă a trecerii pe aici, iar de Trabant o să aveţi mare nevoie dincolo, mai ales la început.”

Toate astea au durat vreo zece minute, timp în care mai mulţi grăniceri au trecut pe lângă noi, au văzut numărul de înmatriculare românesc, ştiau exact ce se întâmplă. Ne zâmbeau, ne încurajau: „Încotro, afară, afară?” „Mult noroc în noua viaţă!” Am primit înapoi paşapoartele, nu era nicio ştampilă, niciun semn cum că am fi trecut pe acolo. Bariera a fost ridicată, am părăsit Ungaria spre Austria.

Pentru noi totul a fost atât de neverosimil, încât eram de-a dreptul în stare de şoc. Întuneric, circulaţie mare, Trabant mic, genunchi tremurând, aşa am făcut accidentul la patruzeci de kilometri după graniţă, pe teritoriu austriac. Din cauza rănilor noastre, nici vorbă să mergem mai departe, aşa se face că am rămas în Austria definitiv, lucru pentru care acum, retroactiv, sunt recunoscător soartei.

În următorii patru ani şi jumătate, până la schimbarea regimului din 1989, am ajutat la „evaporarea”, în mod asemănător, a zeci de oameni. Majoritatea erau maghiari din Ardeal, însă erau printre ei şi saşi care vorbeau ungureşte, şi români, care nu ştiau ungureşte deloc. Pe maghiarii din Ardeal aflaţi deja în Ungaria, i-am instruit la telefon, în ce zi şi la care PCTF să se prezinte, ce să spună, cum să se poarte, la ce să se aştepte. De multe ori i-am aşteptat personal dincolo de graniţă şi i-am lămurit asupra paşilor de urmat în continuare. Însă au fost şi cazuri când cunoştinţele mele din Austria, care aveau dreptul de a călători, s-au dus după ei cu maşina. Cei pe care i-am ajutat, toţi au ajuns dincolo, n-am avut cunoştinţă atunci de tentative de plecare eşuate.

Acum, după treizeci de ani, ca istoric amator şi cercetător, lucid şi lăsând sentimentele la o parte, trebuie să spun următoarele:

„Evaporarea” cetăţenilor români a fost o operaţiune strict secretă şi excepţional organizată la nivel central, de care aveau cunoştinţă toţi cei implicaţi, fiecare ştiind doar exact atât cât trebuia să ştie. Grănicerii, soldaţii de pază, toţi ştiau ce se întâmplă, fiind conştienţi de importanţa operaţiunii şi respectând cu stricteţe conspiraţia. De-a lungul cercetărilor mele am discutat cu mai mulţi grăniceri de atunci, însă niciunul nu văzuse nici un ordin scris în acest sens, au urmat numai ordine date verbal. Importanţa şi caracterul conspirativ al procedurilor li s-a întipărit atât de adânc în conştiinţă, încât nici în ziua de azi aproape nimeni nu vrea să vorbească deschis despre asta.

Un locţiitor de comandant al unui PCTF de la graniţa ungaro-austriacă, care nici el nu văzuse vreun ordin scris, a primit explicaţia, pe care a transmis-o mai departe şi subalternilor lui, cum că paşaportul cetăţenilor români este un paşaport valabil pentru toate ţările, la fel ca al turiştilor din oricare altă ţară. Pe fiecare pagină scria „acest paşaport este valabil pentru toate ţările din lume”. Iar recunoaşterea acestui paşaport este o convenţie între state ce ţine de Ministerul de Externe. Există însă în paşaportul românesc o aşa numită „ferăstruică” („viza simplă”) unde sunt trecute ţările în care respectivul cetăţean poate călători. Miniştrii de interne ai ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, au convenit ca această „ferăstruică” să fie reciproc luată în considerare la graniţă, procedând întocmai. Însă, aceasta era o treabă internă şi nu ţinea de externe, iar Ministerul de Interne al Ungariei nu a mai fost de acord să o respecte în continuare în ceea ce priveşte pe cetăţenii români.

Mai târziu, exodul cetăţenilor români cu ajutorul Ungariei a luat proporţii semnificative. În 1989, Ungaria s-a alăturat Convenţiei de la Geneva, devenind oficial ţară cu dreptul de a primi refugiaţi. Tot mai mulţi cetăţeni români (în marea majoritate de etnie maghiară) au cerut drept de şedere aici sau ajutor pentru a pleca mai departe în alte ţări din vest.

Au fost şi cazuri interesante. Poate cel mai absurd a fost cel din 29 iulie 1988, când un bărbat din Miercurea Ciuc a cerut drept de şedere în Ungaria la Ambasada Ungariei din Moscova. În acest caz special, pentru plecarea şi stabilirea lui în Ungaria era nevoie de acordul autorităţilor sovietice, acord pe care Ambasada Ungariei nu l-a primit. Moscova nu voia să se amestece în acest fel în conflictul româno-maghiar, însă nici n-a raportat cazul autorităţilor române.[13]

Cea mai complicată situaţie a fost la Ambasada Ungariei din Sofia, unde în 24 septembrie 1988, trei familii (şapte adulţi şi cinci copii) au cerut drept de şedere în Ungaria. Cazul e important şi datorită faptului că presa străină din vest, a aflat şi a scris despre el, cu toate restricţiile de atunci cu tot. Au aflat şi autorităţile române şi, bineînţeles, nu au contribuit cu nimic la înlesnirea plecării lor spre Ungaria, ba mai mult, au somat autorităţile bulgare să respecte convenţiile interstatale în vigoare. Au cerut ca turiştii să se întoarcă în România şi să ceară în mod oficial dreptul de rezidenţă în Ungaria, guvernul român fiind dispus să „trateze” cazul cu maximă rapiditate. Bineînţeles că refugiaţii au refuzat posibilitatea de a se întoarce acasă, în octombrie 1988 cerând Ungariei, prin Crucea Roşie Internaţională şi Maghiară, să rezolve situaţia. Cazul a fost subiect de discuţii atât la nivel diplomatic cât şi la cel mai înalt nivel politic. Amploarea pe care a luat-o cazul este bine reflectată de faptul că a fost popularizat şi de mass-media maghiară, iar prim-ministrul Németh Miklós n-a vrut să discute despre data summitului maghiaro-bulgar care urma să aibă loc, până ce refugiaţii nu vor avea permisiunea să părăsească Bulgaria. În urma presiunii politice exercitate, în cele din urmă Bulgaria a acceptat plecarea refugiaţilor spre o ţară neutră. Astfel, în 17 februarie 1989, în condiţii conspirative minuţios stipulate, aceştia au putut părăsi Bulgaria cu un avion cu destinaţia Viena.[14]

Un grănicer maghiar – pe atunci lucrând pe tren – aminteşte în memoriile sale de o întâmplare din trenul de Budapesta-Viena, când a permis trecerea unei doamne din Ardeal, refuzându-i o sumă mare de bani oferită de aceasta. A instruit-o pe doamna să rămână în compartiment, iar mai târziu, arătând spre compartimentul respectiv, le-a spus colegilor austrieci: Diese ist gut! (Asta e în regulă). Bineînţeles că grănicerii austrieci cunoșteau procedura, intrarea în Austria făcându-se uşor, cetăţenii români nu aveau atunci nevoie de viză de intrare în Austria.

Am pus întrebări pe această temă unui grup de Facebook iniţiat de foşti grăniceri. M-a interesat în primul rând latura socială şi emoţională a cazurilor, ce au simţit grănicerii care, la urma urmei, prin faptele lor au influenţat destine. Iată o selecţie din răspunsurile lor:

Eu ştiu doar că, prin 1989, cei care veneau de pe teritoriu românesc nu erau trimişi înapoi! Pe un tânăr, pe jumătate român, pe jumătate ungur, l-am prins chiar de două ori! Niciodată n-am făcut rău nimănui!

A început cândva prin toamna lui 1985, se putea ieşi şi pe la Sopron, am fost la Ferihegy, funcţiona şi acolo, dar nu scriu despre asta în public.

Uite, s-a dat ordinea de zi, dar n-am făcut din asta un seminar politic. Nu ni se spunea nimic în plus. Ne făceam treaba, uneori şi 24 de ore din 24, în cel mai bun caz ne spărgeam capul cu „de ce”-urile, tăcând.

Hegyeshalom, tren, între 23 dec. 1989 şi miezul nopţii de 26 dec. trebuiau lăsaţi să treacă toţi cei de etnie maghiară care s-au prezentat să plece afară. Nu puneam ştampila în paşaport, fiecare primea o fiţuică, pe aia se aplica şatampila. Fiecare trebuia informat că dacă vor să se întoarcă, o pot face cu această fiţuică. Astfel, în cazul în care s-ar fi întors acasă, organele române n-ar fi văzut că respectivul fusese în vest. Procedura era aceeaşi ca în cazul vizei pe o foaie separată.

88-89 Mosonmagyaróvár. Şi eu am lăsat să treacă cetăţeni români cu autobuze. Erau amestecaţi cu cetăţenii din RDG.

În 21 august 2019, în cadrul unei conferinţe de la Hegyeshalom, a fost comemorată aniversarea a 30 de ani de la schimbarea regimului, fiind prezenţi şi autorii acestor rânduri, în calitate de vorbitor, respectiv de invitat. Am avut ocazia să retrăim sentimentele de atunci, să-i vedem şi auzim pe oamenii care au luat atunci aceste decizii şi pe cei care le-au pus în practică. Tema principală a conferinţei a fost, evident, exodul via Ungaria a RDG-iştilor, contextul şi principalele lui momente. Însă am regretat că nu s-a amintit deloc cazul cetăţenilor români „evaporați” de-a lungul celor patru ani şi jumătate. Cu toate că grănicerii de atunci, care au participat la conferinţă, au fost principalii protagonişti ai acestui proces şi ar fi fost bine să ştie că maghiarii din Ardeal le-au fost şi le vor rămâne foarte recunoscători.

Cortina de fier nu mai există de treizeci de ani, iar lumea noastră s-a schimbat. Ştim că acest proces ireversibil de transformare, mai devreme sau mai târziu, ar fi avut loc oricum. Însă Ungaria poate fi mândră de a fi avut rolul de catalizator, accelerând acest proces şi având un rol decisiv în schimbarea rapidă şi – exceptând România – paşnică a regimului. Fără îndoială că momentele cele mai evocate şi mediatizate ale schimbării regimului se leagă de înlesnirea exodului RDG-iştilor. Însă ne bucurăm că, după atâţia ani, în sfârşit iese la lumină şi acest proces, început cu cinci ani înainte de această schimbare, care a fost poate cel mai vechi şi mai important prevestitor al ei.

[1] Prof. dr. Sallai János NKE RTK (Universitatea Naţională de Servicii Publice), profesor universitar, şef de catedră

[2] Nota informativă a lui Horn Gyula pentru Comitetul Politic şi Comitetul Central despre relaţiile româno-maghiare şi gestionarea acestora. Rapoartele informative ale CC al PSMM (Partidul Socialist Muncitoresc Maghiar). Arhivele din anii 1980-1989.

[3] MOL M-KS 288. f. 5/1035.

[4] Révész Béla: Din istoria-problemă a relaţiei maghiaro-române în anii 1980.

[5] Idem.

[6] Földes György: Ungaria, Romania si problema nationala 1956-1989. Editura Napvilág, Budapesta, 2007, p. 354.

[7] 1983: 540 persoane; 1984: 887 persoane; 1985: 1166 persoane.

[8] Földes György: Ungaria, Romania si problema nationala 1956-1989. Editura Napvilág, Budapesta, 2007, p. 301

[9] Sallai János : Amprenta unei epoci apuse = Abdruck einer versunkenen Epoche = An impression of a bygone era: Povestea cortinei de fier = Geschichte des Eisernen Vorhangs = The History of the Iron Curtain

Budapesta, Ungaria: fundaţia Hanns Seidel (2012)

[10] Nagy József: Dezvoltarea locației teritoriale, a activităților, a organizării și a numărului de polițiști de frontieră din 1958 până în 1998. Disertație de doctorat Budapesta 2000, p. 211.

[11] Kárpáti Ferenc: Revoluţia română şi Ungaria, 1989. Memoriile unui fost ministru. Un caz. 2000. 4.

[12] Révész Béla: Din istoria-problemă a relaţiei maghiaro-române în anii 1980.

[13] Révész Béla: Din istoria-problemă a relaţiei maghiaro-române în anii 1980.

[14] Idem.

Horváth Pál